Londra, 1980. Robert Hendricks, psihiatru si scriitor consacrat, si-a ascuns atat de adanc in memorie amintirile tulburatoare din al Doilea Razboi Mondial, incat viata lui personala a ajuns marcata de singuratate si depresie. Pe neasteptate, primeste o scrisoare din partea unui anume Alexander Pereira, neurolog si veteran al Marelui Razboi, care se pretinde un admirator al lucrarii de specialitate publicate de Robert. Scrisoarea il poarta in casa unui batran, pe o insula stancoasa, retrasa, in sudul Frantei, si intr-un vartej de amintiri: copilaria sa ca baiat englez fara tata, masacrul la care a fost martor si rana pe care nu mai tine minte cum a capatat-o ca tanar ofiter in razboi si, mai presus de toate, dragostea vietii sale, devastatoare, pentru o italianca, „L”, cunoscuta in timpul razboiului. Profund tulburatoare si scrisa cu maiestrie, Acolo unde imi bate inima de Sebastian Faulks este o cronica a secolului XX, o drama impresionanta despre nebunia razboiului si despre puterea iubirii, la fel de „convingatoare si de vie ca toate textele cu care ne-a obisnuit autorul de la Cantecul pasarilor incoace” (The Guardian).
„Sebastian Faulks scrie ca un Hemingway modern, adaugand povestii sale umor, dragoste si drama intr-un mod care depaseste alte scrieri similare… Acolo unde imi bate inima ar putea fi una dintre cele mai bune creatii despre iubirea pierduta in razboi, in rand cu Casablanca si Fiesta.” – BookReporter
„O privire fascinanta asupra legaturii intime dintre iubire, razboi si memorie.” – Kirkus

Fragment din romanul „Acolo unde imi bate inima” de Sebastian Faulks:

„Intr-o dimineata, am hotarat sa merg cu Bill Shenton ca sa vad exact cat de aproape era aliniamentul inamicului. Dupa parerea mea, cam la saptezeci de yarzi.

Suna a actiune sinucigasa, si poate chiar era. Cu siguranta nu se recomanda ca un ofiter sa ia cu el un subofiter cu experienta si valoarea lui Shenton, dar eram satul de reguli. Nu scria nicaieri ca nu pot ordona o patrula. Taylor-West, bunaoara, ar fi aprobat ideea de a-l tine pe inamic in suspans, iar eu ajunsesem intr-o stare cand orice era de preferat vietii pe care o duceam.

Era acea perioada a zilei cand, printr-un aranjament tacit, nu se tragea, cand trupele de avangarda erau inlocuite si plecau in spatele liniilor sa se odihneasca. Ideea era sa aflam unde se aflau precis nemtii cei mai apropiati, ca sa le transmitem pozitia catre artileria noastra, dar eram constienti ca pe parcurs puteau aparea unele incidente — putin „sport”, cum se exprima Bill Shenton.

Nu-mi este foarte clar ce s-a intamplat dupa aceea. Multi ani am incercat degeaba sa-mi lamuresc o secventa de evenimente in care timpul parca s-a aflat in colaps.

Iata ce-mi aduc aminte:

Am coborat in ued si am inceput sa mergem. Peretii canalului erau armati natural de radacinile verticale ale copacilor rupti de pe pamantul de sus; culoarul de trecere ni se parea sigur si indestructibil. Amandoi caram cate un sac cu grenade. Eu facusem rost de un pistol de ofiter si i-l dadusem lui Bill.

O ploaie de iarna tarzie se scurgea peste capetele noastre in timp ce inaintam. Dupa cateva minute, am auzit cum deasupra se facea curatenie. O gramada de excremente cazu chiar in fata noastra, aruncata din lighean. La urechile noastre ajunse un cantec fredonat incet in germana.

Mi-a venit ideea ca puteam sa prindem un neamt in timp ce-si facea nevoile si sa-l ducem inapoi in liniile noastre. Puteam afla de la el din ce unitate facea parte si ce alte regimente se aflau prin preajma. Daca mai mergeam vreo zece minute prin ued, probabil ca aveam sa ajungem la comandamentul unei companii inamice. Iar daca fluturam un steag alb, spuneam adio razboiului, precum nemtii somnorosi de la Dormitor. Aveam sa primim supa de mazare, carnati si paine neagra, apoi, dupa ce un camion ne ducea pana la un Stalag

indepartat din Vaterland, sosete de la Crucea Rosie si seri de concerte.

Am gasit un neamt tanar, fara camasa, care incerca sa se spele; rupea frunze de pe o planta cataratoare de pe peretele canalului ca sa-si stearga cu ele noroiul de pe piept.

„Nu face asta, baiete”, zicea domnul Armitage plesnind marginea catedrei cu rigla tinuta in mana sanatoasa.

Prin aerul umed rasuna vuietul bombardierelor inamice care treceau peste liniile noastre spre port.

„Sa te predai inamicului?” spunea Taylor-West. „Vei fi impuscat in zori, chiar daca asta e ultimul ordin pe care trebuie sa-l dau.”

Mi-am inclestat mana pe patul pustii. Garda tragaciului imi apasa pielea ca un sloi de gheata. Pustile te ranesc intotdeauna la degete, iar daca porti manusi nu

simti cum trebuie cand declansezi percutorul.”