Mă numesc Oriana. 
Am nouăsprezece ani fără câteva zile. Nu am părinți, și asta nu pentru că ar fi murit, ci pentru că nu i-am văzut niciodată. Dispariția lor este o poveste încâlcită și lungă. O voi relata cu altă ocazie. Adevărul e că n-aș ști de unde să apuc firul istoriei în așa fel încât să aibă vreun sens, mai ales că nu există nimeni care să aibă o variantă altfel decât dezlânată în legătură cu evaporarea lor.

Mătușa Aimee, cea care m-a crescut, îmi spunea că am moștenit ochii mamei și nasul tatălui meu. Urât nas, dacă mă întrebați pe mine. Cam lung pentru fața mea rotundă. Dar de ce să mă plâng? Alții primesc vile, mașini, bani; eu am primit un nas. Noroc cu ochii mamei; salvează situația în mod onorabil. Mari, rotunzi, de un albastru profund, de lazulit.

„Ai ochii mamei tale!“ Cât de enervant sună asta? Nu simțeam deloc că am ochii altcuiva, ba chiar îi simțeam cât se poate de ai mei. Cu atât mai puțin îmi doream să am ochii cuiva care nu mă prețuise suficient cât să rămână cu mine.

Părul nu știu de la cine e. Mătușa nu mi-a spus, iar eu n-am întrebat-o. Mi-era teamă să nu găsească vreo rudă care și-ar fi aruncat genele hăt, peste generații, și să fiu deposedată și de el. E negru corb, des, lung. Pentru că nu am timp de pieptănat, îl țin împletit într-o coadă de școlăriță. Îmi amintesc că în gimnaziu sufeream din cauza părului, băieții mă trăgeau de el. Mătușa mă consola, spunându-mi că mucoșii ăia mă plăceau și, de tonți ce erau, așa alegeau să-și arate simpatia. Ciudată specie, băieții ăștia!